Clapari, casca, echipament complet. Si acum??

  • Post Image
  • Post Image
  • Post Image
  • Post Image

Este atat de frumos iarna la munte! In special dupa ce copiii, unul cate unul, in functie de varsta, incep sa schieze. Tatal, mandru nevoie mare, ca doar si el e prieten cu sportul in cauza inca din copilarie. Norocul si ghinionul meu deopotriva ca m-am nascut la campie, ca unica fiica a parintilor mei. Noroc, zic, ca am captat toata atentia si grija lor. Ghinion insa ca: nu stiu sa merg pe bicicleta, ca mi-au protejat firea vulcanica de inevitabilele accidentari, am invatat sa inot mai tarzior asa, ca deh… sa nu mai povestim.

Sa revenim la schi. Etapele au fost cam asa: emotie si mandrie cand intaia nascuta a luat primele lectii si monitorul iscusit a concluzionat ca are tot ce trebuie ca sa devina familiara cu sportul alb. Cinci ani mai tarziu, ii tine isonul tatalui ei pe partie. Buuun. Avand-o pe mezina sub varsta initierii, am avut scuza perfecta de a ma fenta pe mine insami: ca doar trebuia sa am grija de copil. A venit insa momentul in care si ea sa “plece” si s-a terminat poezia. Odata pusa pe schiuri, dusa a fost, ca pestele in apa.

Si eu ce faaaac??? Varianta 1: merg inca un an pe laaanga Postavaru, pe laaanga muntii Austriei si suspin cu o cana de vin fiert in mana ( asta dupa ce imi faceam planul unor lecturi interminabile, al statului in spa-uri si piscine si a unei relaxari totale ). Sau varianta 2: rup cu furie pisica in doua si incerc, ca doar n-oi muri. Si atunci s-a daramat incet dar sigur tot ceea ce credeam ca stiu despre mine: de exemplu, ca am ceva muschi de ajutor la picioare. Ei bine, nu aaaam!!! Cine credea ca mersul pe tocuri e o incercare, nu a mers in clapari de la parcare la partie. Am supravietuit primelor lectii, ba mai mult, am primit asigurari ca undeva, acolo, exista sanse reale de a schia. Incurajator!!!

A doua zi dimineata, au aparut muschii. Dar nu cei pe care stiam din cartile de anatomie ca ii am . Fibre nebanuite strigau de durere, “mecanismul” era pe cale sa cedeze de la primii pasi din afara patului.
Atunci a functionat echipa: am inteles de ce suporterii fac diferenta la joc pe stadion. S-au pus cu mic, cu mare, ciorchine pe capul meu cum ca “hai, ca poti”, “hai, ca asa e la inceput, apoi trece”. Trecand peste durerile fizice de tot felul, ce facem cu frica?? Adica momentul acela cand pulsul o ia razna si mintea coteste pe coclauri. Cum vine asta sa nu-ti fie frica de viteza, de zbor, de catarat si sa nu pricepi ce e cu tine pe schiuri? Inteleg acum de ce exista un moment potrivit pentru toate, intrucat adultii percep la cu totul alt nivel eventualele pericole si totul pleaca de la… cap!

Acum chiar schiez. Serios!!! Nu foarte tare, nici macar prea tehnic, frica e tot acolo. Ma motivez cu peisajele pe care le vedeam doar din gondola, cu aerul pe care il respiram doar asteptandu-i pe ei si mai ales cu noul echipament complet ( stiu eu cum ne mobilizam noi, mandrele, cand ne cumparam o textila cat de mica intr-o zi cu nori ). Oricat am sperat ca primii mei clapari sa vina la pachet cu ceva abilitati care sa ma ajute sa evoluez, in fapt tot perseverenta, rabdarea ( a mea si a profesorului meu ) si sustinerea dragilor mei ma vor ajuta sa cuceresc cu pasi mici o partie si inca una si inca una…

You might also like

Comenteaza