Intr-o stransa legatura cu mintea lor neobosita, manutele cauta: sa butoneze, sa scrie, sa faca si desfaca. Daca Ionel are ultimul ragnet de tableta, vor si ele. Ma refer la “ele”, ca mi-e mai usor – am doua acasa. Nu musai ca ce povestim si traim, ca ale mele, precum le-am “dresat”, asa le am.
Doar ca inclinam sa crestem o generatie de gadget-isti. E asa relaxant sa “furi” un episod din serialul preferat sau cateva file de carte in liniste totala, nuuuu? Te apuca apoi vinovatia ca le-ai lasat de capul lor si iti revii. Te napustesti hotarata si le indepartezi de “butoane”. Sa te tii panica totala: le loveste o plictiseala totala, vecina cu isteria. Stau cu privirea in gol sau incep asaltul: unde plecam, ce facem, de ce mi-ai luat… Si atunci noi, astia mari, suspinam dupa vremurile cand faceam potiuni magice pentru baloane cat mai mari: samponul luat “pe-sub-mana” de mama era amestecat cu detergentul de vase si suflat cu grija prin pixul tatei, care era demontat la minut pentru a deveni instrumentul-minune, creatorul de minuni fragile. Ce sa vorbim de creioanele de colorat: aveam rosu, negru, verde, albastru… Doamne-fereste de turcoaz, lila, roz-somon!!!
Sa zic si de carti? Cum sa se atinga de vreun dictionar, cand totul se gaseste online? Soc si groaza! Permis de acces la biblioteca??? Ce faceee??
Astfel incat m-am gandit asa: sa le mai arunc in fata cate un snop de creioane, o foaie goala, o foarfeca si un lipici, sa le “lansez” intr-o pereche de cizme de cauciuc in ploaie si noroi, sa gasim cuvinte noi, sa inventam povesti, sa le invat sa ajute, sa…
Pe langa distractia de a crea noi limbi straine, cum ar fi “cansoneza”, le fortez sa gandeasca, sa se emotioneze, sa se infurie, sa guste feluri noi de mancare, in loc de a le incarcera in rutina unor jocuri si jucarii limitate ca forma.
Poate se vor plictisi din nou, dar ne vom provoca reciproc sa cautam. Eu voi cauta copilul din mine, ele adultul care vor sa devina.
Castele.
Let the music play!
Culoare
