Scrisa in 21 iunie 2007, “Corcodusul” a fost o prima poveste scrisa de socrul meu pentru prima noastra fiica. Va invit sa o parcurgeti asa cum a fost ea redactata de autor:
“Prima lectie de viata am primit-o de la un copac. Mai bine zis de la un pom fructifer, de la un corcodus. Crescuse acolo, in curtea copilariei mele, de pe o straduta de cartier, pavata cu pietre de rau si strajuita de niste castani batrani care-si etalau de fiecare data micile piramide florale la inceput de primavara.
Crescuse inalt corcodusul meu in apropierea gardului ce dadea inspre strada, iar coroana semeata i se inalta mult peste acoperisul de tabla al casei. Dupa grosimea trunchiului si a inaltimii lui se aprecia ca ar avea cam 30-40 de ani, iar vara, spre bucuria mea si a celorlalti copii de pe strada, ne rasfata cu o gramada de corcoduse de culoarea chihlimbarului.
Erau dulci, zemoase si bineinteles ca hainutele noastre pastrau intacte culorile fructelor, transformate de noi in joaca in mici proiectile, spre disperarea mamelor noastre.
Din nefericire, pomul copilariei mele ascundea o drama cumplita. De la nivelul pamantului in care isi infipsese in ani radacinile si pana aproape de jumatatea trunchiului, prezenta o rana imensa, iar putregaiul care ii macinase mai multe de jumatate din trunchi ii transformase carnea de lemn sanatoasa intr-un rumegus maroniu si sfaramicios.
Ce era curios era faptul ca acea rana imensa care-i mancase aproape trei sferturi din trunchi era situata in partea dinspre curte, iar partea dinspre strada nu prezenta nicio urma a bolii de care suferea, oferind privirii trecatorilor un trunchi de pom intact, cu o coaja sanatoasa, care, desi acoperita de ridurile batranetii, parca ar fi vrut sa-si ascunda cu decenta boala.
Ani la rand m-am tot minunat cum reusea cu un biet ciot sa-si mentina vigoarea, extragand din adancul pamantului seva necesara supravietuirii sale.
Eram uimit de fiecare data cum de mai gasea puterea necesara exploziei de flori si infrunzirii cu un verde crud, tineresc primavara, urmate in vara de fructele daruite noua, copiilor, cu o generozitate de bunic, dupa ce trecuse cu greu iernile cumplite, cu viscole si geruri, avand acea rana deschisa in trupul lui.
Pentru ca, nu de putine ori, iarna, intorcandu-ma de la scoala, curatam cu o lopatica scorbura adanca, de zapada viscolita si de ghiata, gandindu-ma ca poate asa ii mai alin durerile.
Destinul a intervenit apoi in viata mea si a copacului meu, in sensul ca ne-a despartit pentru totdeauna.
Strada cartierului meu marginas, cu casutele modeste si micile lor gradini, am auzit ca a supravietuit demolarilor.
De multe ori am simtit nevoia sa merg sa-mi revad locurile de odinioara, casa si mai ales copacul copilariei mele. Trebuie sa recunosc ca nu am avut puterea necesara acestui gest.
Mi-a fost teama ca nu a supravietuit bolii, sau, lucru si mai tragic, ca cineva, necunoscandu-i povestea, sa-l fi taiat…”
Foto credit: www.corcodus.ro; www.sirbusorinphoto.wordpress.com
